Andrei Plesu scria recent: „Ideologia e o forma de birocratizare a gindirii. Viul e obligat la regularitate mecanica, reflexia e inlocuita prin «adeziune» oarba“. Corect. Avem o interpretare ideologizanta. Cum procedam? Sorin Lavric incearca exorcizarea ideologiei dintr-o interpretare a operei noiciene de catre Alexandra Laignel-Lavastine. Maniera in care o face se apropie insa de cea a preotului Daniel Corogeanu. Dinte contra dinte si ochi pentru ochi? Sa vedem: exegeza e ochiul dracului!
Constantin Noica este unul dintre ginditorii romani importanti ai secolului al XX-lea. Nici „un mare ginditor“, nici „un ginditor traditionalist, inactual“. Citita in banalitatea ei, prima fraza poate lasa cititorul perplex. Citita in contextul luptelor de gherila dintre „noii“ si „vechii“ intelectuali, ea afirma o pozitie exterioara celor doua tabere, dar nu si neutra. Nu este vorba, la urma urmei, doar de receptarea actuala a lui Noica in spatiul romanesc.
Atita doar ca eseul lui Sorin Lavric, Arta de a arunca cu piatra in Noica, aparut in revista Idei in dialog (numerele din aprilie si mai), imi da ocazia unei reflectii pe marginea normelor pe care orice exegeza (sau, mai mult, discurs critic) ar trebui sa le respecte pentru a putea fi validat.
- Preliminarii
As vrea pentru inceput sa aduc argumente de autoritate in favoarea urmatoarelor ipoteze:
1. Actul exegetic nu presupune intelegerea esentei unui fenomen. Conform teoreticianului filolog Philip August Boeckh, exegeza nu difera mult de latinescul elocutio: a face inteligibil, a „traduce“, nu a „intelege“ un text. Aceasta operatiune presupune activarea unui set de criterii comune subiectului interpretant si destinatarilor interpretarii, cititorii. Stim ca despre acest set de criterii s-a discutat mult, de la, sa spunem, Ockham la pragmaticieni ai secolului al XX-lea ca Austin si Searle.
2. In caracterul ei tranzitiv, interpretarea unui fenomen trebuie sa se sprijine pe dovezi recunoscute in baza unui discurs rational. Din secolul Luminilor, insa, s-a admis ca cea mai buna metoda de descifrare (a tot ceea ce se arata „incifrat“, „ascuns“ in natura) este cea empirica, conform unei logici inductive. Cel care a impus-o este Newton. La sfirsitul celui mai important tratat al sau, Philosophiae Naturalis Principia Mathematica, el prescrie patru reguli activitatii filozofice. Iat-o pe ultima: „propozitiile formulate prin inductie in urma studierii fenomenelor trebuie considerate adevarate, chiar daca exista ipoteze contrare, pina ce alte fenomene vin sa confirme aceste noi ipoteze“. Secolul al XIX-lea a incercat sa distinga intre explicarea fenomenelor naturale si intelegerea celor spirituale prin reintroducerea in ecuatie a dimensiunii istorice (exclusa de Newton) a ceea ce trebuie descifrat. Pentru ca, daca natura nu cunoaste istorie, omul si produsele sale, da. Dar explicatia si intelegerea au acelasi vehicul – limbajul, astfel ca intre ele exista multe puncte comune. Logica inductiva si-a pastrat suprematia in stiintele exacte, dar nu a fost discreditata nici de stiintele umane.
Citeste mai mult...
