În primul rând, trebuie ştiut că metoda criticii cunoaşterii este cea fenomenologică, iar fenomenologia este teoria generală a esenţei, în care se încadrează şi ştiinţa despre esenţa cunoaşterii. Examinarea fenomenologică este aceea prin care fiinţa unei cogitatio este neîndoielnică. Sesizarea directă, contemplatoare şi posesiunea unei cogitatio este deja o cunoaştere iar cogitaţiile sunt primele date absolute. Cunoaşterea contemplatoare a cogitaţiei este imanentă, cunoaşterea ştiinţelor obiective (ale spiritului şi naturii), şi este transcendentă (aici apare incertitudinea transcendenţei). Imanenţa reală şi transcendenţa (imanenţa nereală) care nu se va folosi, conduce la faptul de unde putem rezuma că se va uzita o reducţie fenomenologică, o eliminare a tuturor instituirilor transcendente. Reducţia = tot ceea ce este transcendent (ceea ce nu-mi este dat imanent) trebuie prevăzut cu indicele nulităţii, ceea ce înseamnă că existenţa trebuie doar presupusă ca fenomen de valabilitate (avem doar fenomene!). De aici, acea cogitatio carteziană necesită o reducţie fenomenologică şi o abstracţie ideativă.
Cunoaşterea intră în sfera cogitaţiilor şi deci noi trebuie să ridicăm intuitiv obiectualitatea ei generală în conştiinţa generală, astfel devenind posibilă o doctrină a esenţei cunoaşterii. Această doctrină presupune eliminarea transcendentului în genere prin reducţie şi duce la comprehensibilitatea datului absolut. Cogitaţiile ascund transcendenţe. Fenomenologia cunoaşterii este ştiinţa despre fenomenele cunoaşterii în sens dublu : despre cunoaşteri ca fenomene, reprezentări, acte ale conştiinţei în care se prezintă diversele obiectualităţii, se conştientizează, pasiv sau activ şi pe de altă parte despre înseşi aceste obiectualităţi.
Prelegerea I în Ideea de fenomenologie - Atitudinea naturală a spiritului este nepăsătoare faţă de critica cunoaşterii. Poziţia filosofică a gândirii se situează în contrast cu poziţia naturală a gândirii, respectiv cu motivele naturale de gândire. Corelaţia între trăirea cognitivă, semnificaţie şi obiect, menită scopurilor unei comparări între psihologia cunoaşterii şi logica pură şi diferitele ontologii, constituie izvorul celei mai grave şi profunde probleme, al problemei posibilităţii cunoaşterii.
